Fiind sambata, fiind la pranz si fiind impulsionata de un dialog destul de profund cu o prietena, facem o scurta caracterizare a vietii noastre.
Incepem cu ''viata'' in sine. Pentru mine, e un cuvant ce nu-si are rostul.
Noi nu avem VIATA. Avem DESTIN. Destin, soarta.
Noi nu luptam cu viata! Asta e un non-sens. Poate fi combatut simplu. Cum ramane cu cei paralizati de ani de zile in scaune cu rotile, cum ramane cu cei in coma de ani, cum ramane cu cei cu boli incurabile? Cu cei care, desi napaditi de o boala cumplit, cumplit de dureroasa mai gasesc puterea sa zambeasca, sa ''traiasca'', cum zic ei (desi asta numai viata nu e)? Ei nu au luptat pentru ''viata''?
Noi nu putem fi ''mai puternici'' decat viata! Esti pe Valea Oltului (inspaimantatoarea capcana a mortii), mergi ''prudent'', cat poti de incet, nu depasesti, esti atent, cu ochii cat cepele. Pana cand... vine un sofer de tir prea high si ti-o trage! Ti-o trage de nu mai ai nici unde te duce, nici ce face, decat sub el, in el. Ei, cum e cu treaba?
Noi nu avem nicio putere asupra noastra! In orice moment al acestei vieti de rahat, se poate intampla sa vina unu sa-ti dea cu ceva in cap, sa te impuste, sa... orice! Fie ca esti rezultatul unor circumstante nenorocite, fie ca esti rezultatul vietii tale, exista sanse de 50% sa ti se intample ceva ce o sa realizezi ca nu poti dirija, ca-i mai presus de tine!
Care ar fi solutia? In niciun caz, sa nu iesi din casa, sa te bagi in cat mai putine cacaturi sau asa.
Solutia e sa traiesti. Sa te astepti la orice! Mai ales asta, sa te astepti la orice! Si foarte important, sa faci CE SIMTI!
Pana atunci, Dumnezeul meu este Destinul.
